AMERICA CENTRALA

EL SALVADOR – pana la luna prin padurea imposibila

EL SALVADOR – pana la luna prin padurea imposibila

Până la Lună, prin pădurea Imposibilă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Există în El Salvador un loc unde soarele arde cu miros de cafea, munții respiră abur răcoros de două ori pe zi iar din vârful unei flori bătute de vânt pe o coamă de deal poți vedea valurile aliniate ale Pacificului, prin pâcla albastră care unește cerul cu oceanul.

Orășelul se numește Tacuba și-și aliniază cuminte casele în urcuș ușor, de la șoseaua dinspre Ahuachapan spre Parcul Național Impossible.

Am poposit acolo puțin peste șapte zile, în casa deschisă a unor oameni care mi-au spus: ”Dacă nu putem călători prin lume, atunci putem lăsa lumea să vină la noi, prin voi, călătorii.” Își păstraseră  o cameră, iar restul ni le ofereau nouă, celor cu mâncărime în tălpi, pentru 6-8 dolari pe noapte.

Diminețile de-acolo n-am să le uit ușor. Espresorul antic și masiv din care aburea la discreție cafeaua prăjită zilnic din recolta familiei. Turtele de porumb încălzite pe plită; liniștea răcoroasă de dinaintea arșiței, când mi se părea că timpul își ia o pauză și nu mai numără minutele, iar ziua neîncepută seamănă cu un sâmbure auriu în care dormitează embrionii tuturor posibilităților.

el salvador 1

”Mama y Papa”. ”Mama și Tata” își numiseră cei doi pensiunea. Mama , o guatemaleză cu ochi albaștri, iubitoare de pisici, și Papa, născut în Tacuba, cântăreț de melodii tărăgănate la chitară, în orele leneșe ale după amiezilor.

Îmi mai amintesc terasa umbroasă, curtea interioară înconjurată de flori și șeptelul vesel format dintr-un cocker auriu, o pisică simandicoasă, un motan flegmatic și un rățoi cu excese de personalitate, care se credea paznicul cetății și era, printre altele, îndrăgostit lulea de mâța simandicoasă.

Când nu cânta la chitară, gazda, don Osiris, oferea musafirilor excursii în parcul național, lângă care își avea și mica plantație de cafea. Dacă nu erai avizat sau auziseși prea multe povești cu guerrillerros, se prea poate să fi luat rapid poziția ghemuit când pick-upul 4×4 al lui don Osiris trăgea câte o detunătură spontană prin eșapament, de răsunau pietrele de pe marginea drumului. ”E vechi, dar e bun”, își lăuda mașinăria cu hachițe, de parcă ar fi fost un cal bătrân. ”Toate lucrurile vechi au nazurile lor.”

Dintre excursiile pe care le făcea don Osiris, am ales una, nu chiar la întâmplare, fiindcă am ales-o după nume. Îi spunea ”Hasta la Luna” – până la lună – și trecea prin Bosque Impossible – Pădurea Imposibilă.

Lunară a fost o parte din traseu, printre ierburi scorojite de un recent incendiu; se apropia luna aprilie, cea mai călduroasă din an și, imediat ce am ieșit din semi-umbra drumului roșiatic tăiat printre plantațiile de cafea, soarele ne-a luat ostateci fără drept de apel. Don Osiris ne lăsase la startul traseului și venea să ne colecteze seara, de la finiș.

Enrique, puștiul care ne ghida pe noi, trei rătăciți din trei țări diferite, ne arăta, mândru, secretele gustoase pe care le rezerva natura călătorilor cuminți și însetați sub soarele dogorâtor: o specie pitică de trestie de zahăr, mango, struguri și roșii sălbatice, mici cât o boabă de măceș. Iar, ca desert, mierea cafelei, cum numea pulpa subțire și dulce a celor câteva fructe rămase pe ramuri, după cules.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dar toată alinarea delicateselor indicate de Enrique începuse să nu fie deajuns. Transpirați și plini de praf, după o jumătate de zi de mers, începem să coborâm printre arbuști din ce în ce mai deși, care fac loc, din piatră în piatră, celei mai frumoase viziuni pe care ne-o putea oferi întâmplarea: o piscină naturală, verde și adâncă, alimentată de ditamai dușul de cascadă. Enrique, șmecher și cu simț dramatic, nu ne spusese de ea, lăsând intriga să se acumuleze natural, astfel încât climaxul piesei să-și realizeze întreg  potențialul. Ne-am bălăcit ca niște copii zărghiți, evident. Nu ne mai lăsam duși. Am stat cu piscina în brațe până spre apusul soarelui, când am început urcușul scurt, dar abrupt, până la drumul forestier unde ne aștepta pick-upul nărăvaș al lui don Osiris.

N-am ajuns până la lună. Și nici pădurea nu a fost chiar imposibilă. Ceea ce voiam, poate, să spun, e că există locuri-stări, locuri-sentimente. Locuri care nu sunt deosebite prin nimic anume, care nu au nimic răsunător, despre care nu citești pagini de elogii în ghidurile turistice. Și, totuși, nimic nu le poate înlocui, și inima nu le poate uita.

Dacă ai descoperit cândva, printr-o pădure, o cărare numai de tine știută, dacă ai stat pe o margine de drum și ai simțit că ești acolo singurul om, în singura secundă a veții firului de iarbă de sub palmele tale, dacă ai avut, sub soarele care răsare pentru toți, sentimentul că îți urcă spre nări o fericire doar a ta, care te gâdilă pe cerul gurii până îți vine să-i dai drumul în chiot de bucurie – știi despre ce vorbesc. Despre ceva simplu.

Acesta este EL SAVADOR – pana la luna prin padurea imposibila.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

el salvador 5

(385 afisari din care 1 vizite astazi)
Click to add a comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

AMERICA CENTRALA

More in AMERICA CENTRALA