Drumul Mătăsii prin Uzbekistan: Bukhara, cel mai sfânt oraş (2)
Singurele lucruri pe care le ştiam despe Bukhara, când am plecat la drum spre Uzbekistan?
Că e un oraş vechi, vechi, să tot aibă vreo 2.500 de ani.
Şi că a fost un centru comercial şi cultural important pe Drumul antic al Mătăsii.
Şi mai citisem că este supranumită şi “Oraşul Sfânt” al Asiei Centrale.
Oare de ce?
Ceva moaşte, ceva pietre căzute din cer?, mă întrebam, destul de nelămurită.Jalol, ghidul meu uzbek, tobă de informaţii şi de cultură, m-a lămurit pe de-a-ntregul:
Şi, în plus, este oraşul în care s-a născut Şeicul Bakhouddin Nakshbandi, o figură important în dezvoltarea sufismului – abordarea filosofică şi mistică a religiei islamice.De fapt, ca să păstrăm adevărul istoric, treaba cu oraşul sfânt vine chiar şi mai de demult. Propriu-zis chiar de la origini, oraşul fiind întemeiat pe un deal sfânt, unde, primăvara, se făceau jertfe pentru un an rodnic.
Însuşi numele său antic vine de la cuvântul “vihara” – “mănăstire” în limba sanscrită.MULTĂ ISTORIE ÎN CÂTEVA CUVINTE
Pe la 800 si ceva, cuceritorii persani şi-au lăsat în zonă conducătorii locali.
Care, însă, îndragostindu-se de locurile şi de cultura meleagurilor, au prins gustul puterii şi… şi-au adjudecat-o doar pentru ei, devenind, astfel, conducătorii Samanizi.
Cel mai renumit dintre ei rămâne Ismail Samani, care a construit în Bukhara cel de-al doilea monument mortuar islamic din lume. Un cub gălbui din cărămizi fine, cu dantelării migălite – o operă de artă şi arhitectură fină din sec. 10 şi un precursor al fastuaselor mausoleelor care i-au urmat.Piata Poy Kalyan, emblematica pentru Bukhara, înseamnă, mot a mot, “La Poalele Minaretului” – acel minaret simplu, gălbui, ridicat pe la 1.100 şi care încă impresionează cu ornamentele sale discrete şi cu alura lui fină, înaltă, filiromă, ca o cadână.Perioada de glorie va reveni în Evul Mediu, când, în sec. 17, vor fi construite madrasele somptuase şi Bukhara va devine unul dintre cele mai strălucite hanate din Asia Centrală.Eu, una, aş descrie Bukhara, pe scurt, drept un oraş-muzeu.
Un muzeu întrepătruns de locuinţele din zilele noastre, dintre care se ivesc, semeţe, monumentele tăcute, desprinse din timpurile istorice zbuciumate.LA PAS PRIN BUKHARA
Dar haide să refac traseul, exact în formula în care l-am parcurs eu, în descoperirea Bukharei:Prima oprire – vechiul mausoleu al lui Ismail Samani, fix în mijlocul unui… parc înverzit, dedicat locurilor de distracţie.
Urmează vechea moschee în faţa căreia se află un suport uriaş din piatră, pentru a susţine Coranul uriaş al vremurilor de odinioară.
La câţiva paşi printre casele moderne, pe uliţele oraşului, dăm fix în faţa moscheei Bolo Khauz. (Numele înseamnă Piscina cu Stâlpi. Moscheea are 20 de stâlpi reali, sculptaţi în lemn reali, plus alţi 20 – cei reflectaţi în piscina din faţa sa).
Şi, vis-à-vis, Ark-ul (Fortăreaţa), construită pe un deal creat artificial, cu zidurile sale uriaşe şi borţoase.
Apoi: ansamblul architectonic Poi-Kalyan, cu minaretul cel vechi de 900 de ani (de unde şi numele ansamblului, “La Poalele Minaterului”).
Cu madrasa încă funcţională, Mir Arab şi cu moscheea enormă de lângă el, Kalyan,impresionantă prin simetria sa perfectă şi prin puzderia de detalii (mozaicuri şi arabescuri) în toate nuanţele de albastru.
La câţiva paşi – bazarul, cu locurile rezervate fiecărei meserii în parte: locul mătăsurilor, locul condimentelor, piaţa de bijuterii, locul schimbătorilor de bani…
Ne plimbăm pe aleile lui şi, brusc, un alai de nuntă, cu o mireasă împopoţonată, ne taie calea. Istoria şi viaţa îşi continuă liniştite cursul, cu toate evenimentele lor de zi cu zi.
Trecem prin faţa hotelului Asia – superbul hotel la care sunt cazată.
Fix de la fereastra mea se vede Magoki Attori, cel mai vechi templu islamic al zonei,din cărămidă galbenă, alături de ruinele dezgropate ale oraşului antic.
La alţi 2 paşi mai spre centru intru direct în inima “universitară” modernă a Bukharei: ansamblul la fel de albastru intens ca şi celelalte “De pe Buza Piscinei”, cum se numeşte (adică Lyabi-Khauz).
Cu două moschei superbe şi cea mai mare madrasă, cu două caturi, încă activă şi în zilele noastre.
Simbolurile de pe faţade şi porţi sunt, de multe ori surprinzătoare: leoprarzi cu cap de soare (simbol al soarelui – venerat de străvechea religie persană, zoroastrismul). Şi păsări mitologice cu prada sacrificată în gheare – un fel de câini, o alegorie a luptei binelui cu răul. Toate realizate cu migală, din mici bucăţi smălţuite de mozaic, de un albastru strălucitor.
O plimbare de 5 minute pe un labirint de străduţe înguste şi… iată-ne la moscheea “Patru Minarete” (Chor Minor).
În loc de parcul verde din faţa sa, moscheea ne întâmpină cu un ditamai… lacul, urmarea ploii extrem de puternice de cu o seară înainte.
Epoci diferite, culturi diferite. Natura încă le mai surprinde, le mai produce mici modificări. Însă Bukhara rămâne, peste secole, nepăsătoare, semeaţă, strângându-şi la piept comorile ei de înţelepciune şi de religie: moscheile mai vechi sau mai noi, madrasele, mausoleele…
